riscuri bancare

RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ


Performanţele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele obţinute în urma deciziilor manageriale. Pentru a avea performanţe, managementul trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

1. Sistem de informaţii competitiv;

2. Selecţia pieţelor şi produselor potrivite;

3. Recompensarea personalului băncii în funcţie de performanţe;

4. Cunoaşterea tehnicilor şi instrumentelor financiare;

5. Gestionarea financiară bună;

6. Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performanţele anterioare.

După cum se ştie obiectivul fundamental al managementului este maximizarea valorii investiţiei proprietarilor în bancă. Deci rata de rentabilitate va trebui stabilită la un nivel care va permite atingerea obiectivului fundamental.

Stabilirea ratei de rentabilitate este strâns legată de evaluarea riscurilor pe care banca este dispusă să le gestioneze. Desigur, rentabilitatea creşte prin asumarea unor riscuri mai mari, dar managerii preferă obţinerea unei rentabilităţi mari prin asumarea unor riscuri convenabile.

În procesul stabilirii nivelului ratei de rentabilitate, managerii îşi pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru a creşte rentabilitatea ?

Răspunsurile la această întrebare sunt multiple, dificile şi inexacte. Înainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esenţială raportarea băncii la evoluţia viitoare a factorilor de mediu şi evaluarea efectelor acestor evoluţii asupra ratei de rentabilitate şi a riscului, plecând de la poziţia actuală a băncii.

Anul financiar al băncii începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie.

Comitetul de Direcţie asigură întocmirea în termenul prevăzut de lege a bilanţului şi a contului de profit şi pierderi pe care le prezintă, cu cel puţin o lună înainte de data stabilită pentru şedinţa Adunării Generale, Comisiei de cenzori, iar după însuşirea de către aceştia, Consiliului de Administraţie.

Bilanţul, împreună cu raportul Comisiei de cenzori, însuşite de Consiliul de Administraţie, vor rămâne depuse în copie la sediul central şi cel al sucursalelor, în cele 15 zile care preced întrunirea Adunării Generale, pentru a fi cercetate de acţionari.

Consiliul de administraţie, în termen de 10 zile de la data Adunării Generale, depune la organele de drept copii ale bilanţului şi contului de profit şi pierdere.

Din beneficiile brute se va reţine în fiecare an, în vederea formării fondului de rezervă, o parte care va fi hotărâtă de Adunarea Generală, dar nu mai mică de 10 %, până ce fondurile de rezervă vor fi dublul capitalului social.

De asemenea, din beneficiul brut se va constitui fondul de dezvoltare al băncii în limitele stabilite de Adunarea Generală.

Beneficiile nete, rămase după constituirea fondului de risc şi a altor fonduri, vor fi distribuite pe baza aprobării Adunării Generale, sub formă de:

a) Dividende ce se acordă acţionarilor băncii;

b) Tantieme pentru membrii Consiliului de Administraţie;

c) Gratificaţii ce se acordă personalului băncii, stabilite pe fiecare salariat, de Consiliul de Administraţie;

d) Alte destinaţii stabilite de Adunarea Generală.

1.1 Indicatorii de performanţă bancară

Profitul este, în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar, pe care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi. Profitul trebuie să fie raportat la principalele lui determinante pentru a evidenţia interdependenţele în evoluţia performanţelor bancare şi a pune în lumină pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

Profitul net se calculează de la veniturile bancare brute formate din: veniturile din dobânzi şi alte venituri, din care se scad cheltuielile aferente dobânzilor plătite de bancă pentru sursele atrase şi cheltuielile operative sau de funcţionare a societăţii bancare respective.

Acesta este profitul impozabil la care se aplică cota de impozit pe profit, obţinând impozitul pe profitul societăţilor bancare.

Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade impozitul pe profit. Profitul net astfel calculat poate fi repartizat sub formă de dividende acţionarilor, sau pentru alimentarea fondurilor bancare (profit reinvestit).

Mărimea dividendelor pentru o acţiune = (profit net – profit reinvestit) / numărul de acţiuni în circulaţie

Raportul dintre mărimea dividendelor pentru o acţiune şi valoarea nominală a unei acţiuni reprezintă rata dividendului şi variază în acelaşi sens cu variaţia ratei rentabilităţii financiare. Mărimea dividendelor încasate de un acţionar depinde de rata dividendelor şi de numărul de acţiuni pe care le posedă.

Maximizarea veniturilor încasate de acţionari se poate realiza de bancă prin creşterea ratei rentabilităţii financiare în condiţiile în care se păstrează aceeaşi structură a profitului net.

Pentru calculul indicatorilor se va porni de la bilanţul simplificat, cu date aproximative:

SUME (MII LEI) ACTIV SUME (MII LEI) PASIV

3.600.000 Disponibilităţi la alte bănci şi numerar 5.250.000 Capital

4.920.000 Credite acordate 2.520.000 Depozite ale clienţilor

3.120.000 Alte active, din care: 600.000 - la vedere

1.800.000 - cheltuieli 24.000 - pe termen mijlociu

120.000 Alte pasive, din care:

118.000 - venituri realizate

8.640.000 TOTAL ACTIV 8.640.000 TOTAL PASIV

Date suplimentare necesare:

- Active sensibile: 1.439.928

- Pasive sensibile: 1.800.000

- Credite de calitate - medie: 1.799.784

- superioară: 720.216

Indicatori ai rentabilităţii bancare

a. Rata rentabilităţii financiare (RRf)

Este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, şi arată, pentru acţionari, efectul angajării lor în activitatea bancară.



Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul este considerat ca sumă a capitalului nominal, a profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.

Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând prin el însuşi o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienţa operaţională, etc.



b. Rata rentabilităţii economice (Rre)

Este profitul la active şi reflectă efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că rata rentabilităţii este cea mai bună măsură a eficienţei bancare, pentru a exprima direct rezultatul, în funcţie de managementul specific al intermedierii bancare, de optimizare a operaţiunilor active, în funcţie de un volum de resurse date.



un nivel de 1 % sau mai mare de 1 % este considerat pozitiv.



Această valoare sub 1 % este mică şi se poate datora cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea şi utilarea băncii.

c. Efectul de pârghie

Este un indicator de mare expresivitate pentru o bancă: reprezintă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu.



Acest indicator variază proporţional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea. În condiţiile în care ponderea capitalului este mai mică, riscul bancar şi efectul de pârghie sunt mai mari.

d. Rata profitului (Rpr)

Mărimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul între veniturile şi cheltuielile bancare, şi în al doilea rând de structura veniturilor şi costurilor bancare.

În măsura în care tarifarea serviciilor bancare se face explicit, indicatorul poate fi calculat pe diferite grupe de activităţi bancare.

Reprezintă principalul indicator de analiză, în cazul în care se urmăreşte reducerea costurilor bancare.



e. Gradul de utilizare a activelor (GUA)

Mărimea acestui indicator depinde de mărimea ratei dobânzii pe piaţă şi de structura activelor bancare.

Maximizarea indicatorului se realizează pentru un nivel dat al ratei dobânzii prin creşterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile).

Aceste active sunt şi cele mai riscante: creşterea ponderii lor implică şi o creştere a nivelului de risc bancar, creştere care nu poate fi nelimitată, pentru că şi posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfăşurarea unei activităţi bancare normale.



unde Vt = venituri totale

At = active totale

Corelaţia între indicatorii de rentabilitate bancară



a) RRf = RRe * Ep

b) RRe = Rpr * GUA





1.2 Rolul gestiunii riscului bancar

Noţiunea de risc poate fi definită ca un angajament care poartă o incertitudine datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.

RISCUL: etimologic, termenul provine din latina “ re-secare ” care înseamnă ruptură într-un echilibru.

În activitatea bancară, asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe pieţele financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic şi cel practic.

Atunci când definesc riscul şi gestiunea riscului, cei mai mulţi autori se concentrează asupra funcţiei clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piaţă, de credit sau de lichiditate.

Alţi autori se concentrează asupra unor pierderi-potenţiale sau efective-cauzate de riscuri cu totul aleatoare şi necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai mulţi practicieni abordează o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune şi doar foarte rar sunt analizate şi mecanismele de transmisie/amplificare a riscului suportat de instituţia financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituţiei financiare în chestiune, atât un impact în sine (de regulă sub forma pierderilor directe suportate), cat şi un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor şi chiar asupra autorităţii bancare.

Adoptând ca definiţie standard pe cea lingvistică, vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect. În acelaşi context, prin expunere la risc vom înţelege valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă instituţia financiară în cauză. Din această definiţie rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potenţială.

Deşi perspectiva celor mai mult analize bancare asupra riscului este îngustă, se observă că acesta este generat de o mulţime de operaţii şi proceduri. Cel puţin în domeniul financiar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanţ şi alte riscuri.

Pe tot parcursul acestei lucrări vom considera riscurile bancare ca fiind acele riscuri cu care se confruntă băncile în operaţiile lor curente şi nu doar riscurile specifice activităţii bancare clasice.

Ca agenţi care operează pe diverse pieţe financiare, băncile se confruntă şi cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie să le gestioneze.

În general, asumarea riscurilor este legată de funcţia de bază pe care o au băncile în economie, şi anume funcţia de investiţie. Băncile investesc resurse împrumutate – care sunt un multiplu substanţial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme şi se pot alimenta reciproc.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc“ în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexă şi importantă a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii bancare în trei categorii:

1) Riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operaţiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri făcând obiectul unor reglementări bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

• Riscul de credit;

• Riscul ratei dobânzii;

• Riscul de lichiditate;

• Riscul de schimb valutar;

• Riscul insolvabilităţii.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilanţului contabil al băncii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot să apară în compoziţia resurselor şi plasamentelor băncii.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de către managementul bancar.

2) Riscuri comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea băncii la noile servicii şi produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsa de talent managerial pentru noile pieţe.

Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

a) Riscul de produs / serviciu

Este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii privind distribuirea produselor.

b) Riscul de piaţă

Este efectul dependenţei de piaţă a băncii. Dacă acesta nu este „împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe.

c) Riscul de imagine comercială

Constă în percepţia negativă a unei bănci de către clienţii ei ca urmare a unei calităţi generale proaste de servire a clienţilor, tratament prost al reclamaţiilor clienţilor culminând cu articole de presă în defavoarea băncii.

3) Riscuri de mediu

Sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- Riscul de deficit – produs de hoţi, sau fraudă comisă de angajaţii băncii;

- Riscul economic – determinat de conjunctura economică la nivel naţional şi regional;

- Riscul competiţional – determinat de similitudinea produselor şi serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare;

- Riscul de reglementare – determinat de deciziile luate de autorităţile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programa, cât şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilităţii producerii acestor riscuri şi a expunerii potenţiale a băncii. Susţinem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activităţii bancare îl reprezintă obţinerea unui profit cât mai mare pentru acţionari.

Numai că nu întotdeauna aceste două obiective– cel general şi cel sectorial –se află în concordanţă. S-ar putea ca în anumite situaţii, costul implementării şi exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potenţială la risc. De aici rezultă că şi aceste programe trebuie selectate în funcţie de criterii de eficienţă. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere şi cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecţii corespunzătoare şi pierderile potenţiale mai mari. Dar dacă decizia este de aşa natură, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilităţii, minimizarea expunerii la risc şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una dintre sarcinile conducerii băncii fiind şi aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecărei perioade.

Importanţa gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuşi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive şi asupra comportamentului salariaţilor, care devin mai riguroşi şi mai conştiincioşi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activităţi frauduloase. Existenţa unor programe adecvate pentru prevenire şi controlul riscurilor bancare contribuie şi la impunerea instituţiei în cadrul comunităţii bancare, nu de puţine ori existenţa unor astfel de programe condiţionând admiterea sau participarea băncii respective la asociaţii interbancare (îndeosebi de plăţi) sau obţinerea unor calificative superioare din partea autorităţii bancare.

O gestiune eficace a riscurilor bancare îşi va pune amprenta şi asupra imaginii publice a băncii. Clienţii îşi doresc o bancă sigură şi acţionarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenţi în condiţiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă faţă de deponenţi, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituţii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecţie adversă pentru că este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecţii adverse este preferabil ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferenţiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor (cazul S.U.A.) astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

1.3 Evoluţia preocupărilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru bănci importanţa pe care o are în prezent. Pe plan mondial, până în anii ’80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare, în relaţiile cu clienţii băncii şi în cadrul sistemului de plăţi. Acest fapt se datora stabilităţii relative a sistemului financiar şi a pieţelor financiare. Stabilitatea ce a caracterizat acea perioadă a fost rezultatul acţiunii a doi factori majori: primul a fost acela că riscurile efective erau relativ reduse, iar cel de-al doilea factor de stabilitate l-au reprezentat marjele dobânzii relativ mari.

Condiţiile obiective care au generat acest climat de stabilitate au fost în primul rând condiţiile de piaţă şi apoi cadrul legislativ de desfăşurare a activităţii bancare. Fluctuaţiile ratei dobânzii pe piaţă nu erau foarte pronunţate (datorită, intre altele, şi politicii monetare duse de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare), fluctuaţiile cursurilor valutare erau controlate de mecanismul sistemului monetar internaţional de la Breton Woods, iar reglementările, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi inerţia deponenţilor au contribuit la limitarea concurenţei pe piaţa depozitelor bancare, fapt ce a făcut ca ratele dobânzii la depozite să fie scăzute şi relativ stabile. Marjele substanţiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza şocul fluctuaţiei (cel mai adesea ciclice), a rentabilităţii plasamentelor şi pentru a reconstitui fondurile bancare fără a se apela la piaţă.

De la sfârşitul anilor ‘70 instabilitatea devine o trăsătura a mediului în care operează instituţiile financiare. Ea este generată de un complex de factori care vizează aceleaşi trei domenii. În primul rând procesul inflaţionist generat de locurile petroliere a făcut ca fluctuaţiile ratelor nominale ale dobânzii să fie cele mai pronunţate din acest secol.

Odată cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuaţiile cursurilor valutare au devenit semnificative şi au ajuns să aibă un efect semnificativ asupra performanţelor globale ale clienţilor şi ale băncilor cu o activitate internaţională. În al treilea rând, începând cu anii ’80, s-a intensificat concurenţa în cadrul sistemului financiar. Principalele cauze ale schimbării mediului concurenţial au fost: suprimarea controlului asupra transferurilor internaţionale de capital, liberalizarea cadrului normativ de desfăşurare a activităţii bancare şi apariţia intermediarilor nebancari şi, în cele din urmă, noile tehnologii de comunicaţii şi de prelucrare a datelor care au redus inerţia clienţilor şi au schimbat structura costurilor bancare în favoarea celor fixe (determinând volumul de activitate sau cifra de afaceri să devină extrem de importantă pentru acoperirea cheltuielilor generale).

Drept urmare, băncile au suportat riscuri mai mari în condiţiile în care concurenţa le erodează puternic marjele. Aceste condiţii de operare au mărit vulnerabilitatea băncilor la şocuri negative succesive şi au dus la creşterea, pretutindeni în lume, a numărului falimentelor bancare. Pentru a supravieţui şi pentru a prospera, băncile au asimilat noi instrumente şi tehnici de gestiune a riscurilor. În România băncile au de făcut faţă tuturor acestor factori de instabilitate financiară întru-un context de instabilitate generală generată de procesul de tranziţie. Tranziţia a însemnat pentru băncile româneşti modificarea statutelor ( legea permiţând angajarea într-o gamă largă de operaţii financiare), libertate în alegerea partenerilor interni şi externi, concurenţa din partea altor instituţii financiare (fondurile de plasamente) şi a altor bănci (româneşti, create după 1990 şi străine), reducerea refinanţării directe de către banca centrală, schimbarea permanentă a normelor prudenţiale de către BNR şi deteriorarea situaţiei financiare a majorităţii clienţilor mari. În aceste condiţii, pentru conducerea băncilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca şi asimilarea de către salariaţi a unor noi tehnici şi instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar creşterea a devenit un atribut esenţial al performanţei bancare. Ea nu este un scop în sine, ci este impusă de rentabilizarea investiţiilor în tehnologii noi, posibilă doar în condiţiile « producţiei de masă ».Procesul de creştere în sectorul bancar are două componente: creşterea în domeniul serviciilor bancare tradiţionale (creditarea clienţilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului ) şi creşterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operaţii pe piaţa de capital, servicii informatice şi de informare, asigurări). El este caracterizat de faptul că are loc într-un context concurenţial şi are drept rezultat prestarea de către instituţia financiară a unei game largi de servicii. Unele dintre ele sunt noi şi personalul este lipsit de experienţă, iar altele presupun operarea pe pieţe cu care băncile nu sunt familiare şi atunci personalul apare ca fiind lipsit de profesionalism.

Astfel imaginea băncilor pe pieţele financiare tinde să fie una deficitară, pentru că ele riscă să fie tratate de către parteneri mai specializaţi drept conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile domenii şi inconştiente de capacitatea netă de câştig sau riscurile specifice (exemplul băncii Barring’s).

În condiţiile unui management corect, creşterea operaţiilor în cele două arii mari –servicii tradiţionale şi servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acţionari şi volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piaţă a băncilor, ceea ce face extrem de scumpă procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protecţia generală a instituţiei în condiţii de creştere). Deoarece comunicarea băncilor cu publicul şi chiar cu acţionarii, în ceea ce priveşte gestiunea riscurilor bancare, este deficientă (în România în special), piaţa tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influenţa negativ şi imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de şoc. În acelaşi timp, consolidarea valorii acţiunilor bancare se poate realiza printr-o comunicare reală cu pieţele financiare şi implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile şi instituţiile financiare trebuie să-şi îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-şi putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii ’90. Dacă procesul de gestiune al riscurilor bancare şi sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză şi gestiune în vederea creşterii eficientei, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanţei la risc şi dacă vor crea mecanisme de raportare a performanţei în funcţie de risc, pentru a se asigura că investitorii înţeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

1.4 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituţii financiare, deşi generată de acelaşi ansamblu de activităţi, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă şi ca expunere suplimentară sau subiectivă.

Se poate spune astfel că riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activităţile şi procesele bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăţi, accidentarea în cădere a unui client într-una din agenţiile băncii (ce dă naştere unei răspunderi civile a băncii) sau degradarea mediului ambiant de către obiective dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă (încălcarea normelor de poluare) etc. La rândul lor, riscurile pure se pot împărţi în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale şi frauduloase, riscuri de răspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avariere a clădirilor în curs de construire, distrugere a liniilor de telecomunicaţii, avariere a maşinilor şi materialelor diverse, distrugere a materialului în cursul transportului, accidente de circulaţie.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere a arhivelor, nerecuperare a pierderilor.

Riscurile criminale şi frauduloase: pătrunderi în fişierele informatice, utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plată, duplicarea şi contrafacerea cărţilor şi a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operaţii de către terţi, întocmirea dosarului de credit pe baza de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri (inclusiv informatice), furt, deturnare de fonduri de către un salariat, bancnote false, atac armat, răpiri de persoane (în timpul transportului), furt în urma luării unor ostatici la domiciliul unui salariat, tâlhării (furt din seifuri), cereri de răscumpărare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori la alţi prestatori.

Riscuri de răspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienţilor, activităţi proprii filialelor, punerea în discuţie a mijloacelor folosite, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor şi serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operaţiile cu titluri, pierderi de cecuri returnate de agenţii, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, greşeli de consultanţă în ingineria financiară.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generată de încercarea de a obţine profit mai mare. Această expunere poate genera şi cheltuieli suplimentare, deci (potenţial) şi pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenţă, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare. Demarcaţia dintre cele două tipuri de riscuri nu este netă, după cum vom observa în următorul tabel:

Tipuri de riscuri Speculativ( pierdere / câştig) Pur (doar pierdere)

Piaţa Afacere Lichiditate Performanţă Întâmplare

Categorie de riscuri -titluri

-mărfuri

-valute -strategii

-organizare

-personal

-tehnologie

-imagine şi marketing -pieţe

-companii -contrapartida

-asigurare (obligaţii) -active şi pagube -viaţă şi sănătate

Cauze principale -modificări ale raportului cerere/ oferta -condiţiile de piaţă anticipate -aprecierea managerială -informarea limitată

-acţiunile concurenţei

-modificarea nevoilor consumatorilor -restricţii de capacitate (volum)

-căderea sistemelor

-informarea inegala -erori ale angajaţilor sau furt

-acţiunile conducerii

-eşecul în afaceri -îmbolnăvirea angajaţilor

-catastrofe naturale

-accidente

Consideraţii de forţă majoră Politica economică, reglementări şi alte acte normative

1.5 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de caracteristica bancară

O altă clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bază gama de operaţii bancare ce pot genera riscuri şi forma acestor riscuri.

În următorul tabel vom prezenta o clasificare succintă a principalelor tipuri de riscuri asumate de o bancă universală în desfăşurarea operaţiilor proprii: riscuri financiare asumate în gestiunea bilanţului, riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare şi riscuri ambientale care sunt generate de operarea băncii într-un mediu concurenţial strict reglementat de autoritatea bancară şi într-un spaţiu economic caracterizat de propria sa dinamică.

Caracteristica bancara Grupa de risc Tipul de risc

Operaţii bilanţiere Financiar Risc de creditare Risc de lichiditate Risc de piaţă Risc de faliment

Servicii bancare De prestare Risc operaţional Risc tehnologic Risc al produselor noi Risc strategic

Cadrul de activitate Ambiental Risc de frauda Risc economic Risc concurenţial Risc legal

1.5.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi forma lor.

Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind că proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de riscuri se include:

 Riscul de creditare, denumit şi risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calităţii activelor bancare (în condiţiile în care alte active au o pondere redusă în bilanţul băncii). Exprimă probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi);

 Riscul de lichiditate sau riscul de finanţare. Exprimă probabilitatea finanţării efective a operaţiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate apare ca risc de creditare, dar aceasta este doar o componentă a sa;

 Riscul de piaţă sau de variaţie a valorii activelor financiare apare ca risc de variaţie a ratei dobânzii, risc valutar şi risc de variaţie a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variaţie a condiţiilor de piaţă să afecteze negativ profitul bancar;

 Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă şi ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacţiune permanentă, deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiaşi potenţial risc – operaţiunile bancare curente. Aşa, spre exemplu, o expunere reală excesivă la riscul de creditare poate genera un risc de lichiditate, dacă banca nu are suficiente active lichide pentru a face faţă obligaţiilor sale scadente fără aportul sumelor rezultate din rambursarea creditului primit de către client. Riscul de lichiditate, la rândul său, poate genera risc de faliment dacă banca nu îşi poate procura rapid resursele deficitare. Ba mai mult, în sistemul bancar, problemele cu care se confruntă o bancă pot afecta negativ şi bănci partenere (creditoare faţă de ea) existând un permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului băncilor este numit şi risc sistemic şi gestionarea lui este asigurată de către banca centrală. Aceasta nu înseamnă însă că fiecare bancă nu trebuie să urmărească în permanenţă soliditatea partenerilor săi, în baza tuturor informaţiilor de care poate dispune.

Riscurile de prestare sunt asociate operaţiilor din sfera serviciilor financiare. Următoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:

 Riscul operaţional sau riscul de sarcină exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienţilor într-un mod rentabil. Sunt astfel importante atât oferta de servicii, cât şi capacitatea conducerii de a evalua şi controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;

 Riscul tehnologic este asociat calităţii şi structurii ofertei de produse financiare care au şi ele un ciclu de viaţă propriu şi tind să fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piaţă a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative şi există în permanenţă riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizării profitului bancar;

 Riscul produsului nou este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depăşirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale, etc.;

 Riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condiţiile date. El este inerent oricărei selecţii de pieţe, produse şi zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potenţial de impact asupra performanţei bancare, dar asupra cărora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. În esenţă aceste riscuri exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii:

 Riscul de fraudă este un risc de ordin intern ce a fost inclus în această grupă deoarece pentru bancă, privită ca entitate, actele şi mai ales intenţiile salariaţilor reprezintă o variabilă externă greu controlabila. Riscul de fraudă este un risc de ordin intern şi exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme şi recuperate;

 Riscul economic este asociat evoluţiei mediului economic în care acţionează banca şi clienţii acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, naţional sau internaţional. Exprimă probabilitatea diminuării performanţei băncii ca urmare a unei evoluţii adverse a condiţiilor de mediu. Acestea influenţează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor şi potenţialul de risc;

 Riscul concurenţial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condiţiile modificării raporturilor de piaţă în defavoarea băncii. El este inerent activităţii bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piaţă de o bancă sunt oferite şi de alte instituţii financiare.

 Riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv faţă de alte instituţii financiare concurente. Un alt aspect al acestui risc este acela că există o permanentă incertitudine atât în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a cadrului normativ de desfăşurare a activităţii bancare, cât şi referitor la momentul implementării unor noi reglementări.

Ca incidenţă şi amploare a pierderilor pe care le generează, riscurile cuprinse în prima grupă sunt de departe cele mai semnificative pentru bănci, şi de aceea gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate băncii. În următorul tabel vom prezenta principalii indicatori şi tehnicile de gestiune pentru evaluarea şi controlul riscurilor financiare.

Grupa de risc financiar Indicatori tradiţionali Indicatori obiectivi Tehnici de gestiune

Risc de creditare Credite/Active

Credite calitate medie/Total credite Pierderi credite/ Total credite Rezerve/Credite Concentrarea creditelor Creşterea creditelor Ponderea împrumuturilor interbancare Rezerve/Credite de calitate medie Analiza creditelor Documentarea creditelor Controlul creditelor

Evaluarea riscurilor speciale

Risc de lichiditate Credite/Depozite

Active lichide/Depozite Credite interbancare contractate

Costul resurselor împrumutate

Active lichide Împrumuturi / Depozite Poziţia lichidităţii

Planul de lichiditate

Modele cost/Evaluare Dezvoltarea resurselor de finanţare

Risc de piaţă Gradul de sensibilitate Breşa(gap-ului) Breşele grupate

Durata

Breşele dinamice Gestiunea breşei dinamice Analiza duratei

Risc de capital Capital social/ Depozite Capital social/ Active Fonduri bancare/ Active Active risc/Capital social Dinamica activelor relativ la dinamica capitalului social Planificarea necesarului capital Analiza creşterii posibile

Politica de dividende Capitalizarea funcţie de risc

Indicatorii şi tehnicile de gestiune a riscurilor financiare.

Riscul de creditare este asumat de toate băncile şi poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanţială. Indicatorii tradiţionali sunt mai puţin folosiţi deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se pot dovedi utili în analize temporale şi comparaţii interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizaţi atent, pot semnaliza în avans apariţia unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales dacă limitele sunt depăşite pentru mai mulţi dintre ei.

Indicatorii tradiţionali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze asupra lichidităţii activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmăresc îndeosebi evoluţia corelată a activelor lichide şi a pasivelor imediate. Din practică rezultă că cel mai bun este indicatorul derivat ce raportează diferenţa dintre activele lichide şi împrumuturi( de pe piaţă şi de la banca Centrală) la o mărime care să reprezinte nevoile potenţiale de lichiditate (de exemplu depozitele volatile).

Riscul variaţiei ratei dobânzii pe piaţă este măsurat tradiţional prin gradul de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadenţei de folosit drept criteriu pentru sensibilitate, precum şi de neluarea în considerare a efectelor pe care variaţia ratei dobânzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativi prin care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active/pasive şi capital. Aceşti indicatori sunt statici şi nu pun în evidenţă diferenţele referitoare la riscul diferitelor plasamente. Ba mai mult, folosesc valori din contabilitate pentru elemente, în valoarea de piaţă a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care ţin cont şi de elementele din afara bilanţului şi de gradul diferit de risc.

1.6 Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile. Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziţii ( bilanţiere) pentru că legea numerelor mari să fie activată. Problema principală este că niciodată nu putem spune ce înseamnă “suficient de multe poziţii”, dar este demn de reţinut faptul că putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operaţiilor şi partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar şi după ce toate posibilităţile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate. În practică orice poziţie ( bilanţieră sau extrabilanţieră) comportă de regulă atât elemente diversificabile cât şi elemente nediversificabile. Spre exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un client la bancă are o componentă nediversificabilă – cea generată de riscul economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – şi o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client. Cu cât banca are mai mulţi debitori şi cu cât valoarea creditelor acordate fiecăruia dintre ei este mai redusă relativ la capitalul băncii, cu atât mai redusă va fi şi probabilitatea ca nerambursarea unuia dintre aceste credite să creeze băncii probleme de lichiditate sau de capital.

Riscurile nediversificabile au puţini factori determinanţi, în esenţă variabile preţ: rate ale dobânzii, cursuri valutare, preţuri ale materiilor prime, indicatori macroeconomici. în fond, aceste variabile sunt endogene căci reflectă variaţii ale preferinţelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale. Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exactă este mai puţin importantă decât canalul de transmisie care este preţul.

Sistemul financiar ( ansamblul instituţiilor, instrumentelor şi pieţelor financiare) are un rol important la nivel macroeconomic în ceea ce priveşte alocarea eficientă a riscurilor în cadrul sistemului economic. Teoretic un mecanism de alocare eficientă a riscului se poate construi pornind de la un sistem de pieţe directe şi fără un apel la instituţiile financiare. Această construcţie este foarte solidă doar în lipsa problemelor reale de informare (acces la informaţie) a costurilor tranzacţionale şi a altora asemenea. În realitate, odată ce structura investiţiilor reale şi rentabilitatea acestora au fost stabilite, sistemul financiar poate doar să aloce riscurile inerente acestei structuri; el nu poate nici anihila riscuri date (nediversificabile) nici crea altele noi.

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protecţie specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Dacă definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscută repartiţia efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiţia efectelor este complet necunoscută.

În cazul riscurilor, protecţia se asigură prin gestiunea unor tehnici şi instrumente specifice (riscuri diversificabile) şi prin capital (riscuri nediversificabile). Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient şi nu poate fi gestionată prin tehnici specifice. Această ultimă remarcă este demnă de reţinut căci în cea mai mare parte a acestei lucrări ne vom concentra asupra unor modalităţi de gestiune specifice care pot fi folosite cu succes doar pentru riscuri diversificabile. Pentru a asigura protecţia băncii în cazul riscurilor nediversificabile şi al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar şi nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protecţie suficientă.



1.7 Gestiunea globala a riscurilor bancare

De regulă, problema gestiunii riscurilor bancare este abordată dintr-o perspectivă îngustă, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile bancare sunt diverse şi complexe. Nu trebuie uitat faptul că pentru toate aceste riscuri expunerea este a băncii şi că, în plus, multe riscuri sunt interdependente. Gestiunea globală a acestor riscuri se impune ca o necesitate şi trebuie organizata la nivelul central al băncii.

O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica şi aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau evita şi de a le finanţa. Alte priorităţi de avut în vedere se referă la anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al băncii.

Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot fi regăsite şi în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logică aceste etape sunt următoarele: identificarea şi evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor şi finanţarea riscurilor.

1.8 Identificarea şi evaluarea riscurilor bancare

Integrarea evaluării riscurilor în planificarea strategică a băncii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesară şi focalizare strategică. Riscul este o componentă esenţială a profilului unei instituţii financiare; de aceea evoluţia ulterioară a strategiei şi organizării bancare vor fi afectate dacă profilul risc actual şi de perspectivă nu sunt luate în considerare.

Pentru a integra identificarea şi evaluarea riscurilor bancare în procesul de planificare, banca trebuie să-şi identifice mai întâi principalele linii de activitate. O linie de activitate include unităţi şi proceduri.

Unităţile cuprinse într-o linie de activitate au un set integrat de sisteme de livrare a produselor şi pieţe consacrate. Procedurile includ atât ansamblul sarcinilor asociate livrării produselor pe piaţă cât şi sarcinile asociate activităţilor auxiliare.

Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activităţi bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al băncii este mai puţin îndrăzneţ decât suma profilurilor risc identificate, atunci conglomeratul bancar (banca în ansamblul său), are o valoare sinergetică, pozitivă pentru acţionari.

Pentru a identifica şi evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activităţi bancare, managerii trebuie să identifice toate situaţiile semnificative care pot genera o pierdere financiară.

Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activităţile, tranzacţiile şi interfeţele bancare. Când elaborăm profilul risc este util să se aloce expunerile risc diferitelor componente ale riscului. De asemeni trebuie să identificăm frecvenţa şi mărimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Frecvenţa se referă la numărul de apariţii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare. Gravitatea pierderilor măsoară impactul financiar care rezultă din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Un manager poate dobândi o bună perspectivă asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvenţa cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere şi pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profilul risc al unei unităţi bancare.

Metodologiile de identificare şi evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectivă şi eficientă a profilului risc pentru sucursale, filiale, agenţii şi întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, uşor de implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-şi reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un control mai riguros şi o finanţare adecvată a riscurilor. În plus este dificil pentru o bancă să determine veniturile corectate în funcţie de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate şi să transmită pieţei financiare riscul produs propriu şi eficacitatea managementului riscurilor bancare.

1.9 Controlul riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. După ce au fundamentat profilul risc al unităţii lor bancare, managerii trebuie să identifice şi să evalueze activităţile de control al riscurilor existente din punct de vedere al expunerii şi nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul de piaţă, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanţului sau de diversificare a portofoliului. Între modalităţile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu şi titularizarea unor credite sau creşterea frecvenţei negocierilor. În domeniul riscului operaţional banca poate îmbunătăţi controalele în domeniul calităţii produselor bancare, pe lângă gestiunea creditelor şi analiza creditelor neperformante.

1.10 Eliminarea / evitarea riscurilor

Trebuie subliniată importanţa primei etape de identificare şi evaluare a riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat şi cuantificat corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activităţilor asociate şi a Fluxurilor de Operaţii. Mai recent, însă, băncile au adoptat soluţii mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciază extrem de riscante. Managerii bancari, a căror experienţă este legată de activităţile bancare comerciale, reacţionează la pierderi care apar în activităţi despre care nu ştiu multe, ca, de exemplu, în domeniul operaţiilor cu instrumente derivate (contracte la termen şi cu opţiuni) prin suprimarea acestor activităţi.

Eliminarea şi evitarea riscurilor poate avea un efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor şi veniturile ajustate în funcţie de risc asociate fiecărei game de produse sau activităţi. Altfel s-ar putea ca managementul să reducă valoarea acţiunilor prin eliminarea unor activităţi care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcţie de risc.





1.11 Finanţarea riscurilor

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finanţarea riscurilor bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât şi transferul riscurilor (prin asigurare sau operaţii cu instrumente derivate). Acoperirea riscurilor funcţionează cel mai bine în cazul unor riscuri a căror frecvenţă şi amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări pe piaţă. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibilă sau atunci când gravitatea potenţială a pagubelor este catastrofală.

În concluzie, transferul riscurilor este foarte dificil dacă nu există pieţe de asigurări convenţionale. Dacă rămân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite (reţinute) nici transferate, pentru manager este foarte dificil să folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. În ultimă instanţă managerii bancari trebuie să fie capabili să identifice şi să evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate sunt reţinute din ignoranta.

1.12 Acoperirea (reţinerea) riscurilor

Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finanţare, elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât şi prin prelevări pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din creditare. În plus, băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanţare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le acoperă din capital, în măsura în care aceste pierderi se produc. Aceste programe de tip ‘’pay – as you –go’’ generează în mod inevitabil un anumit grad de incertitudine asociata veniturilor şi o cerere incertă de capital bancar. Pe de altă parte, existenţa programelor formale autofinanţate reprezintă un mesaj pentru pieţele financiare, căci presupune identificarea şi evaluarea riscurilor, precum şi reducerea gradului de incertitudine în ceea ce priveşte veniturile viitoare.

Reţinerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor două criterii: acoperirea unor familii de riscuri şi existenţa unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvenţa şi amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiţii, riscurile nu pot fi autofinanţate în mod corect.





1.13 Transferarea riscurilor

Transferarea riscului este mult mai eficace atunci când frecvenţa şi gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale şi atunci când riscurile nu pot fi identificate şi evaluate precis.

Structura unui program de asigurare pentru o bancă se poate face având în vedere următoarele trei posibilităţi:

- Negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe de tipul ‘’ toate riscurile, mai puţin…’’;

- Negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat; fie de fiecare unitate cu personalitate juridică, fie după criteriul teritorialităţii (al zonei de operare);

- Programe specifice pentru diferite activităţi bancare.

Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul dintre elementele luate în considerare de paradigma gestiunii riscurilor bancare; oricum, practica curentă face ca transferarea riscului să fie prima si, adesea, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

Strategia ordinară ar trebui să fie: transferul riscurilor grave şi reţinerea riscurilor frecvente.

Managementul riscurilor bancare ar trebui să fie una dintre componentele sistemului global de management bancar. Un bun manager în probleme de risc va observa şi folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interacţionează cu alte componente ale sistemului managementului bancar. Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă vitală a sistemului global de management bancar, conducerea băncii poate comunica pieţelor financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de sinergie.

1.14 Garanţiile creditelor bancare

1.14.1 Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.

Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic tradiţional: garanţia. Banca nu îşi poate permite să apeleze, în ipoteza incidentelor în restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care oferă tuturor creditorilor o egală vocaţie la distribuirea emolumentului urmăririi silite a averii debitorului comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun şi în mod egal (dreptul de a cere luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător, întreruperea cursului prescripţiei etc.; dreptul de a exercita acţiunea oblică sau pauliană; dreptul de a urmări silit bunurile din averea debitorului), nu oferă o protecţie eficace contra riscului insolvabilităţii debitorului.

Pentru a avea şanse reale în cazul insolvabilităţii debitorului, banca creditoare poate solicita constituirea de garanţii, reale şi personale, sau poate apela la alte mijloace, cum sunt solidaritatea şi indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garanţiile utilizate în practica bancară nu reprezintă garanţii bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau dreptul comercial[1].

Garanţia este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie prioritatea faţă de ceilalţi creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun determinat din averea debitorului, fie posibilitatea de a urmări silit şi o altă persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.

Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeaşi funcţie o îndeplinesc şi alte mijloace juridice, care nu sunt garanţii propriu-zise: solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retenţie, arvuna, clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.

Reglementarea de bază a garanţiilor se află în Codul civil, Codul comercial şi Legea nr. 99/1999.

Clasificarea fundamentală a garanţiilor este aceea care face diferenţa între garanţiile personale şi garanţiile reale. Unica garanţie personală propriu-zisă este cauţiunea, dar acelaşi rol îl îndeplineşte şi solidaritatea codebitorilor, deşi nu este o garanţie în sensul strict al termenului. Garanţiile reale (garanţiile reale mobiliare, ipoteca şi privilegiile reale) constau în afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligaţii. Garanţiile reale mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea debitorului, ci şi asupra bunurilor altei persoane (cauţiuni reale).

Alături de rolul tradiţional, de asigurare a executării obligaţiei debitorului, garanţiile au dobândit noi funcţii: ele contribuie la securitatea creditului şi înlocuiesc uneori creditul efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de garanţie bancară[2].

1.14.2 Fidejusiunea (cauţiunea).

Pe baza dispoziţiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o obligaţie se leagă către creditor a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte") şi ale art. 42 alin. 2 C.com., ("prezumţia de solidaritate există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţiune comercială"), cauţiunea a fost definită în doctrină, în sens restrâns, ca un contract între creditor şi fidejusor, şi în sens larg, ca o operaţiune tripartită între persoane legate câte două prin contracte distincte[3].

Caracterul accesoriu este de esenţa cauţiunii. Ea nu poate exista fără obligaţia principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai oneroasă decât aceasta. Cauţiunea este un contract unilateral pentru că numai fidejusorul se obligă faţă de creditor. Caracterul unilateral nefiind însă de esenţa cauţiunii, părţile pot conferi contractului şi un caracter sinalagmatic. Chiar şi atunci când rămâne unilateral, creditorul este obligat să nu diminueze celelalte garanţii, în care s-ar putea subroga fidejusorul. Cauţiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor şi creditor, sub sancţiunea nulităţii cauţiunii consimţite în perioada suspectă, anterioară falimentului. În raportul între fidejusor şi debitor, cauţiunea este adeseori cu titlu oneros. Cauţiunea este un contract intuitu personae. Ea poate avea ca obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate, sau datorii viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauţiunea poate privi un cuantum valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub aspectul duratei, cauţiunea poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteză fidejusorul având dreptul să ceară rezilierea contractului.

În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii, fidejusorul persoană fizică trebuie să posede capacitate de exerciţiu deplină, iar fidejusorul societate comercială poate da cauţiune numai dacă acest act este compatibil cu capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în circumscripţia tribunalului locului plăţii obligaţiei principale şi să fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres şi luat în deplină cunoştinţă în ceea ce priveşte natura şi întinderea sa.

Obiectul contractului de cauţiune este plata datoriei debitorului. Cauţiunea presupune, deci, existenţa unei obligaţii principale valide şi determinate, putând, însă, fi neexigibilă şi chiar eventuală.

Cât priveşte efectele cauţiunii în raportul dintre creditor şi fidejusor, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmări pe fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în principiu, beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul unei obligaţii comerciale le poate invoca numai dacă contractul de cauţiune prevede expres că fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul faţă de creditor, întrucât prezumţia de solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează şi contra fidejusorului unei obligaţii comerciale.

Fidejusorul poate opune creditorului atât excepţiile personale izvorâte din contractul de cauţiune (validitatea, întinderea obligaţiei, termene şi condiţii, stingerea obligaţiei etc.), cât şi excepţiile ce privesc obligaţia debitorului, afară de cele pur personale debitorului.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele cauţiunii între fidejusor şi debitor, în cazul în care a plătit obligaţia debitorului faţă de creditor, fidejusorul are regres contra debitorului, pentru suma efectiv plătită şi cheltuielile efectuate după ce l-a înştiinţat pe acesta că este urmărit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înştiinţeze pe debitor despre efectuarea plăţii şi din acest motiv a plătit şi debitorul aceeaşi datorie, respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit şi fără a-l înştiinţa pe debitor, care ar fi fost în măsură să opună creditorului excepţia de stingere a datoriei într-un alt mod.

În cazul pluralităţii de fidejusori, garantul care a plătit datoria are regres contra celorlalţi garanţi, acţiunea în regres fiind, însă, divizibilă între ceilalţi fidejusori, iar fracţiunea ce revine fiecăruia - direct proporţională cu angajamentul iniţial.

Fidejusiunea se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie, iar pe cale principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin revocarea de către acesta a cauţiunii stipulate pe o durată nedeterminată[4].

1.14.3 Garanţiile reale mobiliare.

Codul civil defineşte amanetul, în art. 1685 şi 1686, ca fiind contractul prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, creditorul având dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori, în cazul neexecutării obligaţiei debitorului la scadentă.

Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice[5], care a consacrat o nouă reglementare domeniului, sub forma garanţiilor reale mobiliare, studiate în materia dreptului comercial.

1.14.4 Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account).

Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanţă al titularului contului faţă de bancă. Această creanţă, al cărei cuantum variază în permanenţă, sub influenţa creditărilor şi a debitărilor, poate fi destinat ca garanţie faţă de bancă pentru obligaţiile titularului contului[6].

De asemenea, soldul (prin ipoteză - creditor) al unui cont de depozit bancar poate fi constituit ca garanţie. Părţile unui contract de furnizare, cu livrări eşalonate, pot stipula o clauză de garanţie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform căreia sumele plătite cu titlu de avans de cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de depozit, cu titlu de garanţie a executării obligaţiilor vânzătorului, până când părţile vor da ordin băncii ca aceste sume să fie vărsate vânzătorului[7].

1.14.5 Ipoteca.

Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară fără deposedare, definită de art. 1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea plăţii unei obligaţii. În cazul în care obligaţia îşi are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naşte printr-o dispoziţie a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. şi este o ipotecă legală, iar când ipoteca se constituie prin convenţie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă convenţională. În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere[8]:

a) este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de creanţă, cu preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi bun;

b) este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor (imobile prin destinaţie) precum şi dreptului de uzufruct asupra acestora;

c) se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege;

d) este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a creanţei garantate;

e) este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi după ce o parte din datorie s-a stins, precum şi chiar după ce imobilul a fost partajat între foştii coproprietari: cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta şi ipoteca.

Ipoteca convenţională se constituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabilă terţelor persoane, ea trebuie să fie înscrisă în registrul special sau, după caz, în foaia de sarcini a cărţii funciare în care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determină totodată şi rangul de preferinţă al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeaşi zi având rang egal. În regimul de carte funciară guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17), în timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul opozabilităţii faţă de terţi (art. 27). Înscrierea este opozabilă faţă de toţi ceilalţi dobânditori de drepturi asupra imobilului, inclusiv faţă de creditorii de rang inferior.

Inscripţia poate fi radiată după stingerea creanţei prin plata integrală sau poate fi restrânsă ca urmare a plăţii parţiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinţa acordului dintre creditor şi debitor sau poate fi dispusă de instanţă.

Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al imobilului conservă posesia şi folosinţa acestuia. Cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, el poate înstrăina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru că creditorii "î1 urmăresc în orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată, creditorul ipotecar va conserva în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.

Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului urmăritor unele excepţii (nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau garanţia de evicţiune atunci când creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care a dobândit imobilul urmăritul) sau poate utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanţa urmăritorului faţă de debitor, dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului sau poate opta pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluţie este finalizarea procedurii executării silite. În toate situaţiile, dobânditorul are regres contra debitorului principal.

Ipoteca se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie. Pe cale principală, ipoteca se stinge prin: renunţarea creditorului la ipotecă; purgă; prescripţie achizitivă; constatarea nulităţii sau anularea contractului constitutiv; rezoluţiunea actului de dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul care a constituit ipoteca asupra imobilului; distrugerea imobilului, cu consecinţa strămutării ipotecii asupra indemnizaţiei de asigurare şi a altor despăgubiri cuvenite.

1.15 Recuperarea creditelor bancare

1.15.1 Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.

Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci cuprindeau clauza potrivit căreia contractul are valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu. În lipsa unor prevederi legale exprese care să-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au fost calificate drept nelegale atât de doctrină[9], cât şi de jurisprudenţă[10].

Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de credit bancar ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conţine, însă, o derogare expresă de la formalitatea învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel încât banca are obligaţia de a îndeplini această exigenţă înainte de a iniţia procedura executării silite a debitorului.

Doctrina a remarcat[11], întemeiat, că norma amintită prezintă o serie de inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul acestui titlu executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma menţionată în înscris, şi anume creditul acordat, care nu reprezintă suma pe care o datorează debitorul băncii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile şi penalităţile de întârziere. Pe cale de consecinţă, în cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată (dar alta decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu.

În literatura de specialitate[12] au Post analizate şi celelalte dispoziţii ale art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri executorii şi garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu temei, drept o eroare a legiuitorului, faţă de faptul că ceea ce se execută silit este creanţa născută din contractul de credit, iar nu contractele de garanţie, care nu sunt decât contracte accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanţiile reale) sau patrimonii (garanţiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu (contractul de credit sau hotărârea judecătorească).

Banca beneficiază şi de o facilitate fiscală în materia contractelor de credit, întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formulă executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective. Facilitatea poate fi justificată fie prin poziţia specială pe care băncile o ocupă între societăţile comerciale, fie, mai degrabă, prin transformarea unei poziţii economice dominante într-o poziţie juridică similară.

1.15.2 Executorii bancari.

Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 şi 3, ca, separat sau în cadrul organizaţiilor profesionale, să-şi organizeze un corp propriu de executori, a căror activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor.

În temeiul acestor dispoziţii de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari. Potrivit art. 1 alin. 2 din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înfiinţat în fiecare bancă, persoană juridică autorizată de Banca Naţională a României, sau în cadrul asociaţiilor profesionale.

Executorii bancari sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin titlurile executorii ce aparţin băncilor. Astfel, executorii bancari au următoarele atribuţii:

a) pun în executare titlurile executorii aparţinând băncii în care îşi desfăşoară activitatea şi efectuează actele de executare necesare în toate formele de executare silită, prevăzute de Codul de procedură silită şi celelalte legi în materie;

b) notifică actele judiciare şi extrajudiciare;

c) comunică actele de procedură;

d) recuperează, pe cale amiabilă, creanţele băncii;

e) aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanţă judecătorească în favoarea băncii;

f) întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură civilă;

g) întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor;

h) constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;

i) efectuează orice alte acte sau operaţiuni prevăzute de lege, aplicabile executării silite în baza titlurilor executorii aparţinând băncilor.

Executorii bancari îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul României. Actul îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publică şi are forţă probantă prevăzută de lege.

Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii creditoare se poate adresa instanţei de executare, solicitându-i să obţină, potrivit legii, informaţiile necesare pentru efectuarea executării silite de la cei care datorează sume de bani debitorului urmărit sau care deţin alte bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de la alte instituţii la care debitorii urmăriţi sunt titulari de conturi. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul bancar consideră necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice.

În cazul concursului de executări silite asupra aceloraşi bunuri efectuate de executori bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a început cel dintâi executarea. Dacă aceleaşi bunuri sunt urmărite şi pentru realizarea unei executări silite de competenta executorului judecătoresc sau al altor organe de executare prevăzute de lege, regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc învestit.

Corpul executorilor bancari al unei bănci se înfiinţează şi este organizat de către organul de conducere al băncii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplineşte condiţiile generale pentru numirea în funcţia de executor judecătoresc, precum şi condiţiile de angajare stabilite de conducerea băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în această funcţie, conducerea băncii va solicita Ministerului Justiţiei înregistrarea executorului în evidenţa specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul bancar îşi poate exercita efectiv atribuţiile. Executorul bancar îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract de muncă sau al unei alte convenţii încheiate cu banca, având obligaţia de a păstra secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional curent al activităţii executorilor bancari şi avizarea asupra legalităţii actelor întocmite de aceştia se asigură de către compartimentul juridic al băncii. Şeful Corpului executorilor bancari este subordonat direct şefului compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplineşte actele de executare silită şi celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispoziţiei scrise a şefului Corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic al băncii.

În îndeplinirea atribuţiilor lor, executorii bancari întocmesc procese¬-verbale despre măsurile luate şi constatările făcute, dacă reglementările în materie nu prevăd altfel, un exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.

Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi corectate sau completate de către executorul bancar, la cererea părţilor sau din oficiu.

Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condiţiile legii, controlului judecătoresc. Persoanele interesate sau vătămate prin actele de executare pot formula contestaţii la executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare în temeiul unor titluri executorii aparţinând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale, în sarcina executorului bancar poate fi angajată, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, materială, administrativă sau penală, în condiţiile legii.





________________________________________

[1] Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.



[3] Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.

[4] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.

[5] Publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

[6] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

[7] Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

[8] Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.

[9] Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea silică a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.

[10] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.

[11] Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-¬22

[12] Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.